Evaluării politicilor publice sub privirea atentă a Regulamentului 679/2016 sau cum am învățat să iubesc protecția datelor în timp ce analizăm eficiența statului

 

Fundamentele cercetării sociale în era protecției datelor

    Având in vedere că am o slăbiciune profesională pentru acest prim punct al discuției noastre deoarece el reprezintă fundația pe care construim orice dialog despre eficiența statului și recunosc cu un zâmbet că mi se pare de-a dreptul fascinant cum am reușit să transformăm ceea ce pe vremuri era doar o intuiție politică într-o disciplină riguroasă care ne permite să vedem dacă banii și eforturile publice chiar schimbă viața oamenilor în bine. Atunci când ne aplecăm asupra esenței acestui demers, descoperim că evaluarea politicilor publice reprezintă aplicarea sistematică a procedurilor de cercetare socială pentru a judeca și a îmbunătăți modul în care programele sociale sunt gândite, implementate și, mai ales, cât de utile sunt ele pentru comunitate, așa cum subliniază Rossi et al. (2019, p. 16).

    Din perspectiva mea de cercetător pasionat, această definiție este piatra de hotar a onestității administrative deoarece ea mută discuția de la „ce am vrut să facem” la „ce am reușit cu adevărat să facem”, însă aș completa această idee spunând că în universul guvernat de GDPR, această cercetare socială nu mai poate fi făcută oricum, ci trebuie să devină un proces de o finețe metodologică extremă, unde setea noastră de date și dovezi științifice trebuie să fie mereu dublată de o grijă aproape maternă față de identitatea digitală a celor pe care îi studiem.

    Interesant este că, pe măsură ce avansăm în această analiză, realizăm că evaluarea nu este un proces static ci unul ciclic și plin de viață care ne forțează să ne uităm în oglinda propriei performanțe, iar în acest context, Regulamentul 679/2016 apare ca un partener de dialog necesar care ne reamintește că „utilitatea” unui program social nu poate fi niciodată completă dacă procesul de măsurare a succesului lasă în urmă vulnerabilități legate de viața privată. Consider că marea provocare a evaluatorului modern este tocmai această jonglerie intelectuală între nevoia de a avea date cât mai detaliate pentru a înțelege fenomenele sociale complexe și imperativul etic și juridic de a proteja spațiul intim al cetățeanului, o dilemă care, deși pare dificil de rezolvat la prima vedere, este de fapt motorul care ne împinge spre inovație și spre o transparență mult mai profundă a procesului de guvernare.

Cum standardele GDPR devin noua busolă a politicilor publice

    M-am oprit de multe ori să analizez cu un zâmbet cum statul nostru modern a încetat să mai fie doar acel furnizor uriaș de servicii care construiește fabrici și drumuri și a început să semene tot mai mult cu un arbitru sofisticat sau cu un regizor de culise care stă cu ochii pe regulamentul de joc, asigurându-se că toți actorii de pe scenă respectă partitura, o transformare care mi se pare de-a dreptul fascinantă pentru că ne arată o schimbare de filozofie politică pe care Giandomenico Majone (1994) o descrie magistral ca fiind ascensiunea statului de reglementare în Europa, unde accentul nu mai cade pe controlul direct al resurselor, ci pe stabilirea unor cadre juridice și tehnice riguroase care să ghideze comportamentul social și economic fără a interveni brutal în mecanismele pieței (p. 78).

    Personal, această idee a lui Majone mi se pare pur și simplu revelatoare pentru a înțelege de ce ne simțim uneori copleșiți de proceduri și regulamente, deoarece ea ne explică faptul că statul nu vrea neapărat să ne conducă fiecare pas, ci vrea să creeze un mediu în care regulile să fie atât de clare încât ordinea să apară de la sine, însă aș adăuga, cu o doză de realism academic, că această „reglementare” devine cu atât mai vitală în era digitală unde datele noastre sunt miza principală a oricărei interacțiuni cetățenești.

    Interesant este că, din perspectiva mea, Regulamentul 679/2016 reprezintă chiar „nava amiral” a acestui stat de reglementare despre care vorbim, deoarece el nu se mulțumește doar să dea niște sfaturi prietenești despre cum să păstrăm parolele, ci impune un standard de aur care redefinește legitimitatea oricărei politici publice, transformând evaluarea conformității într-un instrument de control democratic fără de care administrația ar risca să devină o mașinărie opacă și greu de controlat.

    Consider că această tranziție către un stat care guvernează prin reguli și standarde de protecție a datelor ne obligă pe noi, cei care evaluăm politicile publice, să nu ne mai uităm doar la cifrele de la finalul anului bugetar, ci să analizăm cu atenție dacă „regulile de joc” sunt corecte și dacă drepturile cetățeanului sunt protejate în mod activ prin fiecare paragraf de lege, o misiune care, recunosc, mă face să simt că munca noastră de cercetare are un impact real asupra sănătății democrației în care trăim cu toții.

Responsabilitatea ca inimă a evaluării și a protecției datelor

    Mărturisesc că de fiecare dată când aud cuvântul acesta pompos, „responsabilitate”, mă trece un fior de emoție pură împletit cu o doză sănătoasă de respect, deoarece mi se pare că aici atingem punctul cel mai sensibil și totodată cel mai nobil al întregului nostru tango administrativ, acela în care statul nu se mai ascunde în spatele unor ziduri de sticlă, ci este forțat să ne privească în ochi și să ne explice ce a făcut cu datele noastre și, mai ales, de ce.

    În centrul acestei dezbateri fascinante se află Mark Bovens (2007), care definește responsabilitatea, sau „accountability”, ca fiind o relație socială între un actor și un forum, în care actorul are obligația legală sau morală de a explica și de a justifica conduita sa, forumul având posibilitatea de a pune întrebări incomode, de a emite judecăți și, în final, de a cere măsuri corective (p. 450).

    Din perspectiva mea de cercetător pasionat de modul în care puterea se distribuie în societate, această viziune este pur și simplu revoluționară pentru că ea scoate responsabilitatea din zona abstractă și o transformă într-un mecanism viu, unde evaluatorul unei politici publice nu mai este doar un scrib care adună date, ci devine un garant al faptului că statul nu abuzează de „super-puterea” sa digitală pe care i-o oferă colectarea masivă de informații sub umbrela GDPR.

    Interesant este că, din punctul meu de vedere, Regulamentul 679/2016 a reușit să dea un sens mult mai profund ideii lui Bovens, transformând „forumul” despre care vorbea el dintr-o comisie parlamentară prăfuită într-un spațiu public vibrant unde fiecare cetățean, înarmat cu drepturile sale de acces și de opoziție, poate deveni un evaluator ad-hoc al modului în care instituțiile își îndeplinesc misiunea fără a călca în picioare demnitatea umană.

    Consider că această legătură ombilicală între evaluarea politicilor publice și responsabilitatea față de datele personale reprezintă singura garanție reală că progresul tehnologic nu va lăsa în urmă o societate de oameni „transparenți” în fața unui stat opac, ci va construi o democrație în care fiecare bit de informație utilizat pentru a măsura succesul unei politici este tratat cu aceeași grijă cu care am trata însăși libertatea noastră de a alege.

Taxonomia lui Solove și arta de a nu intra cu „bocancii digitali” în viața cetățeanului

    Mărturisesc că de multe ori m-am întrebat, cu o curiozitate amestecată cu o ușoară strângere de inimă, dacă nu cumva noi, cercetătorii și evaluatorii de politici publice, în zelul nostru absolut de a măsura totul și de a găsi adevărul suprem ascuns în cifre, nu riscăm să devenim un fel de „detectivi nepoftiți” care scotocesc prin sertarele digitale ale oamenilor fără să realizăm cât de fragilă este de fapt granița dintre informația utilă și intruziunea pură.

    În acest punct al reflecției mele, mi se pare absolut esențial să apelăm la claritatea lui Daniel J. Solove (2006), care argumentează că viața privată nu ar trebui privită ca un concept abstract și monolitic, ci mai degrabă ca o taxonomie complexă și stratificată care cuprinde patru grupuri mari de activități problematice: colectarea informațiilor (supravegherea), prelucrarea informațiilor (stocarea și analiza), diseminarea informațiilor (dezvăluirea lor către terți) și invadarea spațiului personal (intruziunile în viața cotidiană) (p. 488).

    Din perspectiva mea de pasionat de științe sociale, această taxonomie este pur și simplu o capodoperă de pragmatism academic, deoarece ne oferă o hartă detaliată a „minelor” pe care le-am putea călca atunci când evaluăm o politică publică, iar personal consider că utilitatea ei majoră constă în faptul că ne scoate din zona clișeelor despre „dreptul de a fi lăsat în pace” și ne forțează să fim specifici: riscăm să colectăm prea mult, riscăm să procesăm datele într-un mod care stigmatizează cetățeanul sau riscăm să le dăm mai departe fără să ne gândim la consecințe?

    Aș completa această idee spunând că, pentru un evaluator care respectă Regulamentul 679/2016, taxonomia lui Solove ar trebui să fie afișată pe peretele biroului ca un memento constant al faptului că orice politică publică, oricât de strălucitoare ar fi ea la nivel de rezultate macroeconomice, eșuează lamentabil dacă în procesul de evaluare a „invadat” inutil aceste straturi ale intimității fără a oferi garanțiile necesare, transformând cetățeanul dintr-un partener într-o simplă „sursă de date” lipsită de apărare în fața aparatului birocratic.

    Interesant este că, din punctul meu de vedere, atunci când folosim această taxonomie în faza de proiectare a unei evaluări, reușim să fim nu doar „conformi cu GDPR”, ci reușim să fim cu adevărat umani, deoarece recunoaștem că datele pe care le analizăm nu sunt doar niște puncte pe un grafic, ci sunt bucățele din viața unor oameni care au încredere că statul le va folosi informația pentru a îmbunătăți societatea, nu pentru a le diseca existența sub un microscop algoritmic lipsit de empatie.

Echilibrul fragil al politicilor bazate pe fapte în era anonimatului garantat

    Mărturisesc că uneori, în momentele mele de entuziasm metodologic, mă simt ca un detectiv al binelui comun care caută cu înfrigurare acea probă supremă, acea dovadă incontestabilă care să confirme că o anumită politică publică funcționează cu adevărat, însă recunosc cu o doză de realism că această căutare a „adevărului” bazat pe cifre a devenit o aventură mult mai nuanțată și mai plină de provocări de când Regulamentul 679/2016 ne-a reamintit că subiecții noștri nu sunt doar cifre într-un tabel, ci oameni cu dreptul inalienabil la anonimat.

    În acest context de o complexitate fascinantă, Sutcliffe și Court (2005) definesc procesul de „evidence-based policy” ca fiind acea abordare în care deciziile politice și administrative sunt fundamentate pe cele mai bune dovezi de cercetare disponibile, asigurându-se astfel că intervențiile statului nu sunt doar niște experimente oarbe, ci acțiuni calculate care răspund unor nevoi sociale reale și demonstrate (p. 2).

    Din perspectiva mea de cercetător care a petrecut nopți întregi curățând baze de date, această viziune este absolut esențială pentru sănătatea unei democrații deoarece ea ne protejează de deciziile luate impulsiv sau pur ideologic, însă consider că marea artă a evaluatorului modern constă tocmai în capacitatea de a aduna aceste dovezi de înaltă calitate fără a „dezbrăca” cetățeanul de protecția anonimatului său, transformând astfel GDPR-ul dintr-o barieră tehnică într-un catalizator pentru inovație metodologică.

    Aș completa această reflecție spunând că, din punctul meu de vedere, atunci când reușim să obținem rezultate statistice riguroase prin tehnici de anonimizare sau pseudonimizare, noi nu facem doar cercetare de calitate, ci construim un pod de încredere între stat și individ, demonstrând că putem îmbunătăți societatea fără a sacrifica dreptul fiecăruia de a nu fi monitorizat excesiv în numele „progresului”.

    Interesant este că, în această eră a datelor masive, a fi un evaluator de politici publice care respectă cu sfințenie spiritul GDPR înseamnă a fi un fel de alchimist modern care transformă datele brute și potențial periculoase în informații prețioase și sigure, o misiune care, deși sună aproape poetic, este de fapt singura cale prin care cercetarea socială își poate păstra integritatea morală în fața unui cetățean tot mai conștient de valoarea propriei identități digitale.

GDPR-ul ca sigiliu de aprobare socială pentru politicile moderne

    M-am oprit de multe ori să analizez, cu o curiozitate aproape fascinată, cum s-a schimbat radical modul în care noi, cetățenii, privim instituțiile statului, trecând de la o acceptare implicită a autorității la o nevoie acută de a vedea dovezi concrete de respect și integritate, un fenomen care mi se pare de-a dreptul electrizant pentru că ne arată că în era digitală puterea nu mai vine doar din lege, ci din capacitatea unei organizații de a câștiga și de a păstra ceea ce numim „legitimitate” în ochii unui public tot mai informat și mai vigilent.

    Atunci când încercăm să definim acest concept atât de fluid, dar atât de puternic, Mark C. Suchman (1995) ne oferă o perspectivă fundamentală, argumentând că legitimitatea reprezintă o percepție sau o presupunere generalizată că acțiunile unei entități sunt dezirabile, adecvate sau conforme cu un sistem social construit de norme, valori, credințe și definiții care guvernează societatea noastră (p. 574).

    Personal, această idee a lui Suchman mi se pare a fi „busola de aur” pentru orice analist de politici publice, deoarece ne face să înțelegem că un program guvernamental nu are nevoie doar de un buget generos pentru a fi considerat un succes, ci are nevoie de acel „sigiliu de aprobare” invizibil din partea cetățenilor care să ateste că modul în care statul acționează este moral și corect, însă aș completa această reflecție spunând că, în prezent, respectarea cu sfințenie a GDPR a devenit principala sursă de legitimitate pentru orice politică publică, transformându-se dintr-o simplă listă de obligații juridice într-o dovadă de bune maniere democratice.

    Din punctul meu de vedere, atunci când o instituție publică eșuează în a proteja datele noastre personale, ea nu pierde doar niște fișiere dintr-un server, ci suferă o „eroziune a legitimității” atât de profundă încât nicio campanie de PR sau rezultat economic spectaculos nu o mai poate repara ușor, deoarece cetățeanul modern, care trăiește într-un univers onlife, simte instinctiv că o politică publică ce îi ignoră dreptul la viață privată este, prin definiție, o politică inadecvată și nedemnă de încrederea sa.

    Consider că această nouă realitate este de fapt o veste excelentă pentru cercetarea socială și pentru administrație, deoarece ne forțează să fim mai buni, mai transparenți și mai atenți la nuanțele etice ale muncii noastre, transformând GDPR-ul într-un aliat de nădejde care ne ajută să construim politici ce nu sunt doar eficiente pe hârtie, ci sunt primite cu brațele deschise de o societate care are nevoie, mai mult ca oricând, să știe că este guvernată cu respect și integritate.

Implementarea GDPR ca sport extrem în administrația publică

    Mărturisesc că de multe ori m-am surprins zâmbind cu o doză de melancolie academică în fața ironiei sorții atunci când observ prăpastia uriașă care se cască uneori între viziunile strălucitoare de la Bruxelles și realitatea prăfuită a unui birou administrativ unde un funcționar încearcă să înțeleagă cum să anonimizeze un tabel infinit fără să piardă esența datelor, deoarece această tranziție de la „ce scrie în lege” la „ce se întâmplă în practică” este probabil cea mai fascinantă și totodată cea mai frustrantă parte a muncii noastre de cercetare.

    În acest punct critic al discuției noastre, trebuie să apelăm la înțelepciunea clasică a lui Pressman și Wildavsky (1984), care au demonstrat prin analizele lor de pionierat că implementarea unei politici publice nu este un proces automat sau liniar, ci o succesiune complexă de puncte de decizie și de interacțiuni între numeroși actori, unde probabilitatea ca rezultatul final să coincidă cu intenția inițială scade dramatic pe măsură ce crește numărul de verigi din lanțul administrativ (p. 102).

    Personal, această observație a celor doi autori mi se pare a fi un duș rece extrem de necesar pentru toți cei care cred că simpla publicare a Regulamentului 679/2016 în Jurnalul Oficial a rezolvat automat problema protecției datelor, deoarece, din perspectiva mea, marea bătălie a evaluării de politici publice se dă tocmai în acest „purgatoriu al implementării” unde regulile sofisticate de tip „Privacy by Design” se lovesc de baze de date învechite, de lipsa de personal specializat sau, pur și simplu, de rezistența umană la schimbare.

    Aș completa această reflecție spunând că, pentru un evaluator onest, a ignora dificultățile de implementare sub pretextul că „legea trebuie respectată” este o eroare metodologică gravă, fiindcă interesant este că tocmai în aceste sincope de implementare descoperim cele mai mari riscuri pentru cetățeni, dar și cele mai ingenioase soluții de adaptare pe care funcționarii le găsesc la firul ierbii pentru a face sistemul funcțional în ciuda tuturor obstacolelor.

    Consider că succesul real al integrării GDPR în politicile publice nu se măsoară în numărul de proceduri scrise frumos pe hârtie, ci în modul în care spiritul protecției datelor reușește să traverseze această prăpastie a implementării și să devină o practică reflexă, naturală, în fiecare interacțiune administrativă, transformând birocrația dintr-un labirint al erorilor într-un mecanism previzibil și respectuos față de viața privată a fiecăruia dintre noi.

Mitul obiectivității Big Data și provocarea etică a algoritmilor în politicile publice

    Mărturisesc că trăiesc o stare de fascinație amestecată cu o prudență aproape instinctivă ori de câte ori aud discursurile entuziaste despre cum volumele gigantice de date vor rezolva toate problemele societății prin simple corelații matematice deoarece există această tentație periculoasă de a vedea în „Big Data” un fel de glob de cristal infailibil care ne-ar putea spune exact ce politică publică să adoptăm fără a mai trece prin filtrul moral al discernământului uman.

    În acest punct de cotitură al analizei noastre, este absolut vital să ne oprim asupra avertismentului critic formulat de Boyd și Crawford (2012), care susțin că Big Data nu este un instrument neutru sau obiectiv, ci este un fenomen cultural, tehnologic și academic ce ridică întrebări profunde despre modul în care cunoașterea este produsă, argumentând că simpla mărime a bazelor de date nu garantează adevărul și că utilizarea acestora fără o înțelegere a contextului poate duce la noi forme de excludere și la consolidarea unor prejudecăți sistemice ascunse sub masca algoritmilor (p. 662).

    Din perspectiva mea de cercetător care a văzut cum cifrele pot fi „torturate” până când spun ceea ce vrem noi să auzim, această idee mi se pare a fi cel mai important semnal de alarmă pentru oricine evaluează politici publice în secolul XXI deoarece ne reamintește că un algoritm nu este altceva decât o opinie matematică ce poate prelua și multiplica erorile umane, iar personal aș completa această reflecție spunând că sub regimul GDPR, noi nu mai avem doar o dilemă etică, ci o obligație legală de a asigura transparența algoritmică, astfel încât nicio decizie care afectează viața unui cetățean să nu fie luată într-o „cutie neagră” digitală unde nimeni nu poate verifica logica din spatele rezultatului.

    Interesant este că, din punctul meu de vedere, marea virtute a Regulamentului 679/2016 în relația cu Big Data este tocmai faptul că ne obligă să rămânem umani și să chestionăm constant „obiectivitatea” mașinăriilor de calcul, forțându-ne să integrăm în procesul de evaluare mecanisme de control care să prevină discriminarea algoritmică și să asigure că dreptul la explicație al cetățeanului rămâne o realitate vie, nu doar o promisiune teoretică rătăcită prin notele de subsol ale rapoartelor noastre tehnice.

    Consider că viitorul cercetării sociale aplicate în politicile publice depinde în mod critic de capacitatea noastră de a îmblânzi aceste volume masive de date prin rigoarea etică pe care GDPR ne-o impune, transformând Big Data dintr-un instrument de supraveghere sau de manipulare subtilă într-o resursă prețioasă care, atunci când este folosită cu respect față de individ, poate cu adevărat să ilumineze căile spre o societate mai dreaptă și mai eficientă.

 Proporționalitatea ca filtru suprem împotriva lăcomiei de date administrative

    Mărturisesc că de multe ori m-am simțit ca un colecționar pasionat în fața unui raft plin de rarități atunci când am avut acces la baze de date guvernamentale, simțind acea tentație aproape irezistibilă de a păstra tot, de a măsura tot și de a nu lăsa nicio variabilă neanalizată, însă tocmai aici intervine frumusețea și rigoarea pe care ni le impune viața academică și juridică modernă, amintindu-ne că în evaluarea politicilor publice mai mult nu înseamnă neapărat mai bine, ci de multe ori înseamnă doar mai invaziv. În acest punct al reflecției noastre, trebuie să ne aplecăm cu respect asupra principiului proporționalității, despre care Panos Tridimas (2006) afirmă că presupune ca orice măsură adoptată de autorități să fie adecvată pentru atingerea obiectivului propus, să fie necesară în sensul în care nu există alternative mai puțin intruzive și să nu impună o sarcină excesivă în raport cu beneficiul vizat (p. 136).

    Personal, această viziune a lui Tridimas mi se pare a fi „standardul de aur” și busola morală a oricărui cercetător onest, deoarece ne forțează să trecem fiecare punct de date colectat printr-un filtru al conștiinței profesionale, întrebându-ne sincer dacă chiar avem nevoie de acea informație sensibilă pentru a demonstra succesul unei politici de sănătate sau de educație, sau dacă nu cumva putem obține aceleași rezultate riguroase folosind date anonimizate sau eșantioane mai restrânse. Din punctul meu de vedere, proporționalitatea transformă GDPR-ul dintr-o listă de „nu aveți voie” într-un instrument de „învățați să fiți eficienți cu puțin”, iar eu consider că un evaluator care stăpânește acest principiu nu este doar un bun tehnician, ci este un adevărat gardian al echilibrului social care înțelege că lăcomia de date a statului trebuie întotdeauna limitată de respectul pentru spațiul privat al individului.

    Aș completa această idee spunând că, interesant este cum acest principiu ne face de fapt cercetători mai buni, deoarece ne obligă la o planificare mult mai atentă a indicatorilor de performanță, eliminând „zgomotul” informațional inutil și lăsând la suprafață doar acele date esențiale care spun povestea reală a impactului social, fără a transforma procesul de evaluare într-o plasă de pescuit gigantă care adună totul din oceanul digital doar pentru a alege la final câțiva pești.

Concluzii sub semnul erei „Onlife”: Protecția datelor ca ultimă redută a umanității în politicile publice ale viitorului

    Am ajuns, iată, la finalul acestei călătorii fascinante prin mecanismele evaluării și ale intimității, iar acum, când privesc în urmă la toate conceptele pe care le-am întors pe toate fețele, mă încearcă un sentiment de uimire profundă în fața modului în care lumea noastră s-a transformat sub ochii noștri într-un loc unde granițele pe care le consideram odinioară sfinte s-au evaporat pur și simplu. Mărturisesc că nu mai pot privi un simplu formular de colectare a datelor fără să văd în spatele lui întreaga arhitectură a libertății noastre moderne, deoarece am realizat că în prezent nu mai există o distincție reală între cine suntem noi în spatele unui ecran și cine suntem atunci când mergem să ne depunem actele la o instituție publică.

    Această realitate nouă, în care tehnologia nu mai este doar un instrument, ci mediul în care respirăm social, este descrisă cu o claritate debordantă de către Luciano Floridi (2014), care afirmă că trăim într-o eră „onlife”, marcată de dispariția distincției dintre online și offline, unde devenim „organisme informaționale” (inforgs) într-un „infosferă” globală, iar modul în care informația despre noi este gestionată ne definește identitatea, relațiile și chiar natura realității în care interacționăm cu statul (p. 8).

    Personal, această viziune a lui Floridi mi se pare a fi piesa de puzzle care dă sens întregului Regulament 679/2016, deoarece ne face să înțelegem că protecția datelor nu este despre „securitate cibernetică” în sens tehnic, ci este despre protejarea însăși a esenței noastre umane într-o lume în care suntem, în mare măsură, ceea ce datele spun despre noi. Din punctul meu de vedere, atunci când evaluăm o politică publică prin prisma GDPR, noi facem de fapt un act de rezistență morală, asigurându-ne că instituțiile nu uită că în spatele fiecărui profil digital se află o ființă care merită respect, autonomie și dreptul de a nu fi redusă la un simplu algoritm de eficiență.

    Aș completa această idee spunând că, interesant este cum această perspectivă „onlife” ne transformă pe noi, evaluatorii, din simpli contabili ai succesului administrativ în adevărați filozofi ai practicii, deoarece ne obligă să punem întrebări fundamentale despre ce fel de societate construim prin politicile noastre: una a supravegherii totale sau una a libertății protejate? Consider că, în final, marea lecție a GDPR în politicile publice este aceea că datele cetățeanului sunt prelungirea identității sale, iar a le trata cu grijă și rigoare este cea mai înaltă formă de serviciu public pe care o putem oferi în acest secol al informației, lăsând în urmă o moștenire a încrederii și a demnității pentru generațiile care vor veni.

Bibliografie

1. Bovens, M. (2007). Analysing and assessing accountability: A conceptual framework. European Law Journal, 13(4), 447–468.
2. Boyd, D., & Crawford, K. (2012). Critical questions for big data: Interrogations of a cultural, technological, and scholarly phenomenon. Information, Communication & Society, 15(5), 662–679.
3. Floridi, L. (2014). The onlife manifesto: Being human in a hyperconnected era. Springer.
4. Majone, G. (1994). The rise of the regulatory state in Europe. West European Politics, 17(3), 77–101.
5. Pressman, J. L., & Wildavsky, A. (1984). Implementation: How great expectations in Washington are dashed in Oakland. University of California Press.
6. Rossi, P. H., Lipsey, M. W., & Freeman, H. E. (2019). Evaluation: A systematic approach. Sage Publications.
7. Solove, D. J. (2006). A taxonomy of privacy. University of Pennsylvania Law Review, 154(3), 477–560.
8. Suchman, M. C. (1995). Managing legitimacy: Strategic and institutional approaches. Academy of Management Review, 20(3), 571–610.
9. Sutcliffe, S., & Court, J. (2005). Evidence-based policymaking: What is it? How does it work? What relevance for developing countries?. Overseas Development Institute.
10. Tridimas, P. (2006). The general principles of EU law. Oxford University Press.