O analiză a politicilor publice prin prisma GDPR

 

De la simpla birocrație la infrastructura decizională

    M-am oprit adesea să reflectez, cu o curiozitate aproape de copil care desface o jucărie pentru a vedea cum funcționează, la cât de radical s-a schimbat modul în care instituțiile statului ne percep în prezent, trecând de la celebrul dosar cu șină, pe care îl știm cu toții prea bine și care avea o anumită materialitate prăfuită și previzibilă, la fluxuri invizibile de biți care promit o eficiență administrativă aproape magică, însă această transformare nu este doar una de suport tehnic, ci una de substanță filosofică profundă care redefinește fundamental ce înseamnă să fii „văzut” și „înțeles” de către autorități în secolul XXI.

    n acest context de o complexitate uluitoare, Mayer-Schönberger și Cukier (2013) argumentează că esența marii transformări digitale pe care o traversăm nu stă neapărat în computerele tot mai rapide, ci în procesul de „dataficare”, care reprezintă capacitatea tehnologică și socială de a transforma în date cuantificabile aspecte ale realității și ale comportamentului uman care anterior nu au fost niciodată tratate sau capturate sub formă de informație, permițând astfel analize și corelații la o scară care depășește cu mult intuiția umană clasică (p. 29).

    Din perspectiva mea de cercetător care a petrecut ore întregi analizând grafice și fluxuri de date, această idee este pur și simplu fascinantă pentru că ne arată cum statul nu mai este doar un simplu arbitru al regulilor, ci a devenit un motor imens de procesare a informației care „învață” din comportamentul nostru colectiv, dar recunosc că mă încearcă și o ușoară neliniște atunci când mă gândesc că, prin această transformare a fiecărui gest cetățenesc, de la plata unei taxe online până la simpla traversare a unei intersecții monitorizate, într-un punct de date, riscăm să creăm o imagine de ansamblu care este tehnic perfectă, dar uman complet goală, transformând birocrația într-un algoritm rece care ar putea uita că în spatele fiecărei cifre se află o poveste de viață care nu poate fi întotdeauna redusă la o variabilă statistică.

    Interesant este că, pe măsură ce politicile publice devin tot mai dependente de această infrastructură a datelor, GDPR-ul încetează să mai fie doar o povară administrativă și devine, în viziunea mea, singura „ancoră” care mai ține statul legat de respectul pentru individ, deoarece, fără aceste reguli stricte de protecție, procesul de dataficare ar putea aluneca rapid spre o supraveghere totală unde eficiența ar fi pusă mai presus de libertate, o direcție pe care niciun sistem democratic nu ar trebui să o exploreze fără o gardă la sol foarte bine definită.

    Consider că înțelegerea acestui fenomen de dataficare este pasul esențial pentru orice student sau profesionist care vrea să descifreze analizele de politici publice actuale, fiindcă ne ajută să vedem că miza nu este doar „protejarea unor parole”, ci protejarea modului în care suntem guvernați și, implicit, a modului în care ni se construiește viitorul social într-o lume în care informația a devenit noua monedă de schimb a puterii politice.

„Privacy by Design” sau cum învățăm elefantul administrativ să facă balet

    Ajunși în acest punct al discuției noastre, trebuie să recunosc, cu un amestec de entuziasm și o doză sănătoasă de realism critic, că trecerea de la vechiul mod de a face politici publice la noul standard impus de GDPR seamănă izbitor de mult cu încercarea de a învăța un elefant uriaș și respectabil să execute piruete de balet pe o scenă de sticlă, deoarece instituțiile noastre, obișnuite timp de decenii să colecteze date „pentru orice eventualitate” și să le stocheze în arhive prăfuite sau baze de date rigide, se trezesc acum în fața unei cerințe revoluționare care le cere nu doar să protejeze informația, ci să gândească întreaga arhitectură a serviciilor publice având cetățeanul și intimitatea acestuia în centrul procesului de creație.

    Această abordare profundă și inovatoare este conceptualizată sub denumirea de „Privacy by Design”, un set de principii care dictează faptul că protecția vieții private nu trebuie să fie un simplu accesoriu adăugat ulterior, ca un petic pe o haină veche, ci trebuie să fie integrată ca o setare implicită în orice sistem sau practică administrativă, o idee pe care Ann Cavoukian (2009) o fundamentează pe șapte piloni esențiali, argumentând că organizațiile trebuie să treacă de la un model reactiv la unul proactiv, anticipând riscurile înainte ca acestea să se materializeze și asigurând o protecție completă a datelor pe tot parcursul ciclului lor de viață (p. 2).

    Personal, consider că viziunea doamnei Cavoukian este piatra de temelie a unei administrații moderne și oneste, deoarece ne forțează să abandonăm mentalitatea de tip „zero-sum”, unde credeam eronat că trebuie să alegem între securitate și intimitate sau între eficiență și protecția datelor, demonstrându-ne în schimb că putem și trebuie să le avem pe amândouă dacă suntem suficient de creativi în faza de proiectare a politicilor publice.

    Din perspectiva mea, cea mai mare provocare aici nu este neapărat una tehnologică, ci una culturală, pentru că a implementa „Privacy by Design” înseamnă să schimbi ADN-ul birocrației, cerându-i funcționarului public să se întrebe „oare chiar am nevoie de CNP-ul acestui om pentru acest serviciu?” înainte de a tipări formularul, ceea ce este, să recunoaștem, un exercițiu de introspecție instituțională pe care multe instituții îl găsesc de-a dreptul inconfortabil, dar absolut necesar pentru a construi o relație de respect autentic între stat și cetățean.

    Aș completa această reflecție spunând că succesul unei politici publice contemporane nu se mai măsoară doar prin numărul de beneficiari sau prin rapiditatea procesării, ci prin modul discret și elegant în care acea politică reușește să își atingă scopul fără a invada inutil spațiul privat al individului, transformând astfel „elefantul administrativ” într-un partener agil și atent la detalii, care înțelege că datele cetățenilor sunt un împrumut prețios, nu o proprietate de stat.

GDPR-ul ca nou contract social

    Mărturisesc că, de fiecare dată când sunt pus în situația de a completa un formular guvernamental stufos sau de a bifa căsuțele acelea interminabile despre prelucrarea datelor pe un portal public, mă încearcă un sentiment ciudat de vulnerabilitate, o mică strângere de inimă pe care cred că o împărtășim cu toții, deoarece în acel moment noi nu oferim doar niște șiruri de caractere, ci oferim statului o parte din identitatea noastră, sperând, cu o doză mare de optimism, că această putere informațională nu va fi folosită împotriva noastră, ci spre binele comun.

    Această tensiune între nevoia statului de a cunoaște și dreptul nostru de a rămâne privați ne conduce direct către argumentul central al lui Bennett și Raab (2006), care susțin că protecția vieții private nu trebuie privită doar ca un drept individual izolat, ci ca o valoare colectivă fundamentală și un instrument de guvernare esențial, deoarece fără o protecție adecvată a datelor, încrederea cetățenilor în instituții se prăbușește, subminând astfel însăși legitimitatea și eficacitatea politicilor publice (p. 14).

    Personal, această perspectivă mi se pare absolut vitală pentru sănătatea oricărei democrații moderne, deoarece mă face să înțeleg că GDPR-ul nu este doar o listă de obligații tehnice pentru juriști, ci reprezintă, în esență, un nou „contract social” digital, prin care noi acceptăm să fim guvernați prin date cu condiția explicită ca statul să garanteze integritatea și confidențialitatea acestora, transformând astfel transparența proceselor administrative într-o dovadă de respect față de demnitatea umană.

    Din punctul meu de vedere, atunci când o politică publică eșuează în a proteja datele, ea nu pierde doar niște fișiere, ci pierde ceva mult mai greu de recuperat, și anume consimțământul psihologic al populației de a coopera cu autoritățile, ceea ce poate duce la un cerc vicios în care cetățenii devin evazivi sau ostili, iar statul devine din ce în ce mai intruziv pentru a compensa lipsa de informații corecte.

    Consider că marea reușită a analizei de politici publice din perspectiva GDPR este tocmai această conștientizare a faptului că încrederea este „valuta” cea mai prețioasă a viitorului, iar un cercetător onest trebuie să admită că nicio reformă administrativă, oricât de bine intenționată ar fi ea, nu poate supraviețui pe termen lung dacă transformă cetățeanul dintr-un partener de dialog într-un simplu obiect de monitorizare permanentă fără garanții solide de protecție.

Riscurile instrumentarianismului în politicile publice

    Mărturisesc că de fiecare dată când citesc despre modul aproape supranatural în care algoritmii marilor companii de tehnologie reușesc să ne anticipeze dorințele parcă înainte ca noi înșine să le conștientizăm, simt un amestec ciudat de admirație tehnică și o doză serioasă de neliniște existențială, însă ceea ce mă preocupă cu adevărat în calitatea mea de cercetător este modul în care acest tip de logică a început să se infiltreze insidios în „laboratoarele” unde se nasc politicile publice, trecând de la nobila intenție de a eficientiza serviciile statului la o formă subtilă și invizibilă de modelare a comportamentului cetățenesc. Această zonă gri, unde binele comun se întâlnește cu monitorizarea constantă, este explorată magistral de Shoshana Zuboff (2019), care introduce conceptul de „instrumentarianism”, definindu-l ca fiind o formă de putere care nu dorește să ne distrugă fizic sau să ne terorizeze, ci urmărește să ne cunoască atât de intim și să ne monitorizeze atât de constant încât să poată ghida, influența și modela comportamentul nostru către scopurile stabilite de cei care dețin controlul asupra datelor, transformând astfel experiența umană în materie primă pentru procese de predicție și control (p. 352).

    Din perspectiva mea de pasionat de științe sociale, această idee a lui Zuboff reprezintă cel mai serios avertisment la adresa democrațiilor noastre digitale, deoarece ne arată că politicile publice, oricât de bine intenționate ar părea, pot aluneca foarte ușor spre un paternalism tehnologic opac în care statul nu ne mai tratează ca pe niște cetățeni liberi capabili să facă alegeri conștiente, ci ca pe niște variabile într-un experiment social continuu, unde „nudging-ul” (ghidarea comportamentului) devine principala metodă de guvernare, de multe ori fără ca noi să avem posibilitatea reală de a ne opune sau de a înțelege algoritmii care stau la baza acestor decizii. Consider că aici GDPR-ul joacă rolul celui mai important „dispozitiv de siguranță” democratic, deoarece prin principiile sale de transparență și de limitare a scopului, el forțează instituțiile publice să justifice fiecare pixel de date colectat, acționând ca o barieră în fața tentației statului de a deveni un arhitect al comportamentului nostru total, sub pretextul unei optimizări care ar putea, în final, să ne coste însăși autonomia individuală.

    Mi se pare fascinant, și totodată destul de ironic, faptul că tocmai instrumentele care ar trebui să ne elibereze de birocrația greoaie pot deveni lanțurile unei noi forme de supraveghere dacă nu suntem vigilenți, iar eu sunt de părere că o analiză de politici publice onestă trebuie să pună sub lupă nu doar beneficiile imediate ale digitalizării, ci și modul în care aceste sisteme pot eroda liberul arbitru, transformând statul dintr-un furnizor de servicii într-un „păstor algoritmic” care știe prea multe despre oile sale. Aș completa această reflecție spunând că viitorul nostru depinde de capacitatea de a păstra politicile publice în sfera dezbaterii democratice și umane, evitând capcana de a le externaliza unor sisteme automatizate care, deși funcționează cu o precizie matematică, sunt complet lipsite de busolă morală sau de înțelegerea nuanțelor care fac viața în societate să fie, în final, imprevizibilă și liberă.

Viața în modul „Onlife” și imperativul moral al protecției datelor

    Ajungând la finalul acestui mic tango intelectual prin hatisurile birocrației digitalizate, recunosc cu o mână pe inimă și cealaltă pe tastatură că am realizat un lucru fundamental și anume că nu mai putem privi analiza de politici publice și GDPR-ul ca pe două entități separate care se întâlnesc doar din greșeală pe coridoarele vreunui minister, ci trebuie să le înțelegem ca pe două fațete ale aceleiași realități în care trăim în prezent, o realitate atât de fluidă și de întrețesută încât vechile categorii cu care operam în facultate par acum niște relicve dintr-o eră analogică îndepărtată.

    Această nouă stare de fapt, care ne obligă să regândim tot ceea ce știam despre spațiul public și privat, este surprinsă magistral de Luciano Floridi (2014), care afirmă că trăim într-o lume „onlife”, un concept care descrie dispariția graniței clare dintre viața online și cea offline, creând un mediu hibrid, hiperconectat, în care natura realității noastre este definită de informație, iar modul în care gestionăm această informație devine nucleul identității și libertății noastre contemporane (p. 8).

    Reflectând la această teorie a lui Floridi, sunt de părere că ea reprezintă piesa de puzzle care lipsea pentru a înțelege de ce protecția datelor a devenit miza supremă a oricărei politici publice moderne, deoarece, dacă noi suntem într-o măsură atât de mare produși de datele noastre și de interacțiunile digitale, atunci orice neglijență a statului în gestionarea acestor informații nu este doar o eroare tehnică sau o amendă de la autoritatea de supraveghere, ci este o agresiune directă asupra modului în care ne construim și ne percepem propria existență în această lume nouă.

    Din perspectiva mea de cercetător care a încercat să privească dincolo de textul arid al regulamentelor, consider că imperativul moral al GDPR în politicile publice nu este despre a pune piedici progresului, ci despre a se asigura că, în acest univers „onlife” unde totul se înregistrează și se procesează, cetățeanul rămâne un subiect cu drepturi depline, nu un obiect rătăcit prin servere, iar capacitatea noastră de a păstra această umanitate în fața algoritmilor va fi, probabil, testul suprem de maturitate al societății noastre.

    Interesant este că, deși am început această analiză vorbind despre legi și proceduri, am ajuns să vorbim despre ce înseamnă să fim umani într-o lume digitală, ceea ce mă face să cred că un analist de politici publice veritabil trebuie să fie și un pic filosof, fiindcă în era datelor, cea mai importantă variabilă pe care trebuie să o protejăm rămâne, în mod paradoxal, cea mai greu de cuantificat: demnitatea noastră individuală.

    Nu aș vrea să ne despărțim fără să îți ofer o mică scânteie de inspirație care să îți lumineze parcursul academic, pentru că, la finalul zilei, toată această muncă de descifrare a regulamentelor și a teoriilor sociale nu este doar un exercițiu intelectual arid, ci o formă autentică de a lupta pentru o lume în care tehnologia servește omul și nu invers, motiv pentru care m-am gândit la o reflecție profundă a unuia dintre marii gânditori ai libertăților civile, care ne reamintește de ce facem ceea ce facem. Potrivit lui Rodotà (2014), protecția datelor și dreptul la viață privată nu sunt doar bariere defensive împotriva intruziunilor, ci reprezintă însăși infrastructura libertății noastre, fiind singurele care ne permit să ne dezvoltăm personalitatea în mod autonom și să participăm la viața democratică fără teama de a fi judecați sau monitorizați constant de ochiul invizibil al puterii (p. 42). Personal, această idee mi se pare de o frumusețe aparte și extrem de motivantă, deoarece mă face să simt că, de fiecare dată când analizăm o politică publică prin prisma GDPR, noi nu facem doar birocrație, ci suntem niște mici arhitecți ai demnității umane, construind pas cu pas acel spațiu sigur în care generațiile viitoare vor putea să gândească, să creeze și să viseze fără a fi reduse la niște simple profiluri de date, iar din perspectiva mea, nu există o misiune mai nobilă pentru un cercetător decât aceea de a pune rigoarea științifică în serviciul libertății și al respectului față de celălalt.

Bibliografie

1. Bennett, C. J., & Raab, C. D. (2006). The governance of privacy: Policy instruments in global perspective. MIT Press.
2. Cavoukian, A. (2009). Privacy by design: The 7 foundational principles. Information and Privacy Commissioner of Ontario.
3. Eco, U. (2015). How to write a thesis. MIT Press.
4. Floridi, L. (2014). The onlife manifesto: Being human in a hyperconnected era. Springer.
5. Mayer-Schönberger, V., & Cukier, K. (2013). Big data: A revolution that will transform how we live, work, and think. Houghton Mifflin Harcourt.
6. Zuboff, S. (2019). The age of surveillance capitalism: The fight for a human future at the new frontier of power. PublicAffairs.
7. Rodotà, S. (2014). Il mondo nella rete: Quali i diritti, quali i vincoli. Laterza.